Crăciunul

Pentru oamenii zilelor noastre, naşterea unui copil constituie un eveniment cu totul deosebit, prilejul unei bucurii greu de exprimat în cuvinte. Dar, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, lucrurile nu stăteau, întotdeauna, aşa. Aproape toate triburile trace, bunăoară, aveau obiceiul să-şi plângă nou-născuţii şi să se bucure pentru cei ce părăseau această viaţă, considerată de strămoşii noştri o adevărată „vale a plângerii”. Nici vechii greci nu o vedeau altfel: „A nu se naşte cineva întrece tot ce s-ar putea spune” (Sophocles); sau: „Cel mai bine pentru om este să nu se nască” (Euripides). Până şi latinii – cei mai pragmatici dintre antici – gândeau la fel: „Ar trebui să ne adunăm şi să bocim pe acela ce se naşte” (Cicero).
Într-adevăr, naşterea e însoţită de suferinţă şi e prilej, la rându-i, de suferinţă pentru cel ce se naşte: suferinţă legată de vieţuire şi de perspectiva morţii, ce pare să reducă la nimic toate eforturile omului. Astfel că, într-un fel, toate tânguielile anticilor erau îndreptăţite, deoarece, de la Cădere şi până la venirea Mântuitorului, omul a fost nevoit să îndure stăpânirea nemiloasă a celui pe care el însuşi l-a ales, adică a diavolului; cu alte cuvinte, aceste tânguieli erau urmarea durerii produsă de starea păcătoasă a umanităţii, stare ce rezultase din neascultarea primilor oameni. Omul, prin Eva, l-a preferat la un moment dat pe „şarpe” şi i-a întors spatele lui Dumnezeu, „gest” ce a atras după sine aşa-zisul „blestem”, de fapt o măsură justiţiară providenţială, menită să evite perpetuarea la nesfârşit a răului.
Căderea omului din starea sa originară a implicat, datorită centralităţii poziţiei sale, întreaga Creaţie: suferinţa, moartea şi descompunerea s-au extins asupra întregii lumi văzute („blestemat va fi pământul pentru tine!” – Fac. 3.17). Faptul că „lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5.19), i se datorează în cea mai mare măsură omului, deoarece, deşi era „chip şi asemănare” a lui Dumnezeu, el a urmat sfatul viclean al îngerului căzut, devenind astfel complicele acestuia la „opera” de distrugere a creaţiei Tatălui Ceresc.
„Şi a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ şi iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ” (Fac. 6.12). Însă lucrurile nu puteau să rămână aşa! Într-o primă fază, Providenţa a hotărât să piardă prin potop toată suflarea, cu excepţia dreptului Noe, a familiei sale şi a câtorva perechi din fiecare specie de vieţuitoare, îmbarcate într-o arcă imensă. Totuşi, nici în urma acestei măsuri radicale, răul n-a dispărut de pe pământ, căci el era adânc înrădăcinat, după Cădere, în natura omului, biruirea lui necesitând, cum s-a văzut mai târziu, o strânsă colaborare între Dumnezeu şi om. De fapt, imediat după Cădere, Dumnezeu le promisese oamenilor un Izbăvitor, care se va naşte din sămânţa femeii şi va zdrobi capul şarpelui. Toţi profeţii, apoi, vor propovădui cu putere vestea cea bună a venirii unui Mântuitor, ce-l va elibera pe om din robia păcatului şi a morţii.
Noi creştinii, credem nezdruncinat că toate profeţiile mesianice din Vechiul Testament s-au împlinit, la momentul ales de Pronie, în persoana lui Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii – a Cărui naştere ca Om din Fecioară o prăznuim neîntrerupt de aproape două milenii. „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Is. 9.6). Într-adevăr, Cel ce urma să ridice păcatul lumii, nu putea să fie doar om, pentru că omul nu poate prin el însuşi să învingă păcatul şi moartea, dar nici numai Dumnezeu, deoarece El nu are nevoie, pentru Sine Însuşi, de această biruinţă. În calitatea Lui de Unic Fiu al lui Dumnezeu, adică de Persoană aparţinând Sfintei Treimi, Iisus Hristos este Dumnezeu deplin, „de o fiinţă cu Tatăl”, dar El este în acelaşi timp şi Om deplin, căci şi-a asumat integral condiţia umană (mai puţin, fireşte, păcatul strămoşesc), luând trup de om de la Duhul Sfânt şi din Sfânta Fecioară Maria.
Sfânta Tradiţie, fundamentată pe Sfânta Scriptură, vorbeşte despre două naşteri ale lui Iisus Hristos: una în veşnicie, deci fără început, din Tatăl, ca Fiu Veşnic al Lui, şi alta în timp, din Sfânta Lui Maică şi de la Duhul Sfânt, ca Fiu al Omului, Noul Adam. Desigur, aceste două naşteri depăşesc puterea noastră de înţelegere, căci nimeni nu poate, pe de o parte, să-şi reprezinte şi să gândească Veşnicia, şi pe de altă parte, să-L conceapă pe Cel Necuprins în chip de om. Adevărurile de credinţă nu au fost inventate de om, ci sunt Taine revelate de Însuşi Dumnezeu aleşilor Săi, în scopul mântuirii omului; ele nu sunt „iraţionale”, cum smintit îşi închipuie ateii, ci supra-raţionale, omul neputând accede la sensul lor decât prin Credinţă şi nu prin cine ştie ce raţionamente sau „iluminări” estetice.
Marele înţelept Solomon se întreba în Vechiul Testament: „Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ?” (3 Reg. 8.27). Omeneşte vorbind, îndoiala lui ni se pare pe deplin justificată, dar orice credincios crede şi ştie că „la Dumnezeu toate sunt cu putinţă” (Marc. 10.27). Întrebării înţeleptului Solomon avea să-i răspundă peste veacuri, la „plinirea vremii”, Sfântul Evanghelist Ioan: „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. (…). Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr” (Ioan 1.1, 14).
Fără îndoială, împrejurările istorice şi minunile legate de Naşterea în lume a Domnului Iisus Hristos au o mare importanţă şi sunt pline de semnificaţii profunde. Astfel, faptul că Sfânta Sa Maică, rămânând „grea” de la Duhul Sfânt, şi-a păstrat Fecioria şi după ce L-a născut pe Iisus, demonstrează că plămada omenească era din nou aptă să-L accepte pe adevăratul Dumnezeu şi să se întoarcă la El după atâtea veacuri de rătăcire; în plus, acest fapt mai semnifică posibilitatea restabilirii purităţii originare a firii umane, prin primirea în profunzimea ei a Logosului divin, a lui Hristos. Apoi, faptul că El a fost conceput „pe pământ fără tată şi în Cer fără mamă”, cum spuneau Sfinţii Părinţi, e semn că şi noi suntem chemaţi – prin înfierea după har – la o altă naştere, superioară celei trupeşti, de fapt la adevărata noastră naştere, cea din Duh. Peştera în care S-a născut, reprezintă lumea – sau, prin extensie, întreaga Creaţie – în tenebrele căreia a coborât din iubire şi într-o desăvârşită smerenie, pentru a o restaura, transfigura şi desăvârşi. „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3.16).
Toţi şi toate au participat la Naşterea Domnului Iisus Hristos: Sfânta Treime, îngerii, oamenii, dobitoacele, cerul şi pământul, stelele, fiecare după firea şi rostul lor. Nimeni şi nimic nu poate lipsi de la acest Praznic luminos, căci „Fecioara astăzi, pre Cel mai presus de fiinţă naşte”, cum profund glăsuieşte un Imn bizantin.
În necuprinsa-i înţelepciune, Dumnezeu a rânduit ca Naşterea-i ca om să-i fie prăznuită aproape de sfârşitul anului, tocmai, credem, pentru a ne ajuta să îndurăm mai uşor sfâşietorul sentiment al trecerii, învăţându-ne astfel, printre altele, că până şi sfârşitul îşi are sfârşitul său în nesfârşitul început al Celui fără de-nceput…
Dincolo de cârnaţi, sarmale, cozonaci şi de alte alimente binecuvântate, ar fi bine să ne amintim cât mai des şi să medităm cât mai serios la faptul că acest Eveniment Unic – naşterea după trup a Domnului Iisus Hristos – a fost hotărât din Veşnicie, în sfatul de Taină al Sfintei Treimi, pentru mântuirea noastră, a tuturor… Şi dacă totuşi vom uita de El, prinşi de lumeştile noastre probleme, vor veni colindătorii, după Datina noastră străbună, să ne trezească sufletele şi să ni le înalţe spre sfânta Lui Lumină. Iar noi vă urăm tuturor, împreună cu ei, Sărbători Fericite!

Daniel Hoblea
(articol publicat în ultimul număr al revistei “Caiete Silvane”)